Suntem proști cu toții dacă credem c-a murit Gheorghe

Ne-a păcălit pe toți că, sanchi, a făcut infarct și gata, am scăpat de Gheorghe.

Nu fiți bă proști, Gheorghe n-o să moară niciodată.

poză furată de aici

Gheorghe e în interiorul fiecărei hârci educate din România, care poate vedea dincolo de fățărnicia zilnică a societății.
Gheorghe e sprânceana ridicată când te apuci să mănânci căcat. E privirea neîncrezătoare a românului care nu mai înghite propaganda. El e Gheorghe... țăranul mioritic, jumate rus, care oricând te poate pocni peste rât și apoi îți întoarce spatele nonșalant.

Gheorghe e vocea aia din mulțime, pe care o vei auzi puternic la un meeting de campanie: "Să moară mă-ta că nu minți?!"
Gheorghe e verde-n față și verde sub mustață. E primul cui pe care îl tragi atunci când vrei să ieși din tipare și prima tuse horcăită, înfundată, pe care o dai împreună cu colacii de fum atunci când râzi de proștii din jurul tău.

Gheorghe e radio. El și atât. Dacă e radio în România, e Gheorghe! El umblă în eter așa cum Neo umbla în Matrix iar dumele lui, hăhăind lângă Craioveanu, vor rămâne pe bandă când noi chiar vom muri. Pentru că el a făcut ceva pentru câteva generații lipsite de direcții. Gheorghe e scop și atitudine. Chiar credeți că emoțiile pot muri?

Gheorghe e școală. De radio, de TV, de marketing și de viață. Cum pula mea să moară o instituție? Niciodată!

Gheorghe e 13-14, pe la 15-16. Ani. Cândva prin vacanța de vară, pironit în primul VW al lui tata, cu ușa deschisă. Ai mei dormeau iar eu fumam ca un Pașă, fiind rebel alături de Gheorghe. Cred că de la el am învățat să vorbesc urât.
Gheorghe e insomnia nopților de vară; vocea care te ținea cu urechea lipită de casca radio-ului portabil de la Coca Cola mai ceva decât îți ținea un film Emanuelle, mâna lipită pe organ.

Gheorghe e zâmbetul ironic al semi-chelului care nu crede o iotă din ce-i zici. E expresia fricii de a merge cu o femeie incomodă și cu gura mare, la o întâlnire cu prietenii PSD-iști. Până la sfârșitul serii îi pune unuia farfuria cu ciorbă-n poală și-i fute doi Cristoși.

Gheorghe e omul la care nu te duci să te bată pe umăr de compătimire. E baba aia balcanică care îți va scoate în fața ochilor propriile erori comise, fără a te menaja de eventualele daune mentale pe care ți le-ar putea cauza.

Așa că băi Andrei, bună gluma asta cu moartea dar pe mine nu m-ai prins. Eu știu că sunetul ăla grosolan al vocii tale perfecte pentru radio, îmi va rămâne întipărit în memoria copilăriei și adolescenței mele deci nu văd cum ai putea fi mort.

În fiecare zi îmi zici că sunt prost și că fac parte dintr-o turmă mânată de niște văcari inculți așa că bă, mie nu-mi pari mort deloc. Ești în continuare acel bulangiu mereu ofuscat care m-a învățat că viața nu e roz deloc. Același înfumurat încrezut care m-a făcut să cred că deși sunt mai prost ca mulți concentățeni, sunt în același timp mai destupat ca alții.

Nu te compătimesc Andrei; pentru că pentru prima dată de când am aflat de tine, nu mai aud oamenii înjurându-te și să mor dacă n-aș vrea să aud ediția de azi de 13-14 când o să faci mișto de noi că plângem ca proștii după un bulangiu care n-a făcut altceva decât să caute să ne enerveze.

Doar c-o să-mi fie dor de tine.